 Perioada pascală este caracterizată printr-un sincretism al sacrului cu profanul, al elementului creştin cu practica precreştină. Astfel, alimentele (masa de Paşti) şi salcia sunt sacralizate prin sfinţire, gestul premonitoriu cu origini precreştine este dublat de invocarea divinităţii prin rugăciune sau prin rostirea sintagmei Amin!, ţestul este consfinţit prin cinstirea lui cu vin (sângele Domnului) etc. Arta religioasă şi cea populară ajung la un numitor comun, transmiţând un mesaj unitar: bucuria renaşterii (Mântuitorului şi a naturii). Expoziţia deschisă în perioada 25 martie – 16 mai 2010 prezintă câteva practici şi obiceiuri legate temporal de principalele sărbători ale perioadei pascale (Sâmbăta Floriilor, Noaptea Învierii, Înălţarea), fără a uita însă de Buna - Vestire.  I. Blagoveştenia, ziua Marii Vestiri din ceruri, este considerată propice pentru acte premonitorii de tot felul, de la cele meteorologice şi agrare până la cele matrimoniale.
Astfel, în dimineaţa Bunei – Vestiri, fetele de măritat luau o cămaşă şi o oglindă din casă şi le aşezau sub un păr altoit, pentru a răsări soarele peste ele. Aceste obiecte, încărcate cu energii supranaturale, se foloseau în acte propiţiatorii (pentru belşug), matrimoniale şi premonitorii (aflarea ursitului) sau profilactice (pentru sănătate şi frumuseţe).  Fetele mari şi nevestele tinere, care doreau să fie căutate şi jucate de feciori de Paşti, duceau câte o zgardă din banii de la grumaz la un izvor sau la o fântână, de unde se bea multă apă peste an, şi o ascundeau. De Paşti, luau zgarda şi o puneau la gât. Astfel ele credeau că vor fi căutate şi jucate de ajuns. Acest gest magic este legat de pe o parte de simbolismul fântânii în mentalitatea arhaică şi tradiţională (ochi spre cer; poartă de legătură între cele două lumi), iar pe de altă parte de timpul sacru (Buna – Vestire, seara dinaintea Floriilor, a Joii Mari sau Paştilor). II. Sâmbăta lui Lazăr, precede Duminica Floriilor, fiind legată liturgic de acesta. Biserica ortodoxă şi cea catolică de rit bizantin celebrează învierea lui Lazăr din Betania, prefaţând astfel resurecţia Mântuitorului.  În Dobrogea, în Sâmbăta lui Lazăr se adunau câte trei fete cu vârsta de 12 ani. Una se împodobea pe cap cu tel (beteală), ca o mireasă, a doua se lega la cap cu un tulpan, iar a treia ţinea un paner cu ouă în mână. Grupul de fete mergea în fiecare gospodărie, oferind ouă de pomană. Acest gest este legat de cultul morţilor, în această zi sărbătorindu-se Moşii de Florii. Lăzărelul este un ceremonial complex al cetei feminine, structurat după modelul vechilor colinde româneşti, practicat în Sâmbăta Floriilor.  Textul relatează drama eroului vegetaţional: plecarea de acasă a tânărului cu oile sau cu caprele, căţărarea în copac pentru a doborî frunză animalelor, moartea lui năprasnică prin cădere, găsirea trupului de surioare şi aducerea lui acasă, scalda mortului în lapte dulce şi îmbrăcarea în frunze de nuc, aruncarea scaldei sub nuci, învierea şi metamorfozarea lui Lazăr sub forma vegetaţiei. Moartea şi renaşterea anuală a eroului păstrează amintirea ceremoniilor antice dedicate zeilor vegetaţiei (Dionysos, Afrodita, Attis, Osiris), peste care s-a suprapus învierea lui Lazăr din anecdotica creştină. Arătatul este o practică rituală din Sâmbăta lui Lazăr, impusă de slujitorii bisericii pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.  Cetele de băieţi (între 7 şi 14 ani) culeg în vinerea Floriilor crengi înverzite de salcie pe care le duc la biserică unde sunt sfinţite şi lăsate peste noapte. În zorii zilei de sâmbătă ei iau mănunchiuri pe care le leagă în spate şi pornesc pe uliţele satelor rostind în fiecare curte o formulă de trezire rituală şi intonând un cântec religios (tropar). Apoi, lasă ca semn de vestire câte o creangă, primind în schimb de la fiecare gospodină ouă şi mici pâini rituale sau covrigi. Darul oferit copiilor are atât valoare ceremonială (răsplată), cât si rituală (ofrandă pentru sufletele morţilor şi stimulent al belşugului). III. Paştele se constituie într-un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii, deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului.  Această sărbătoare se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului prin jertfa divinităţii adorate substituită de o efigie, un om, un animal, un arbore etc. Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus, săvârşită o singură dată pe Golgota şi reactualizată ritual în fiecare an de credincioşi. Focul Învierii este un obicei de incinerare simbolică a morţilor, în cimitirul satului sau în jurul bisericii în noaptea de Paşti.  În sâmbăta Paştelui feciorii aduc din pădure câteva care de lemne. Seara, la lăsatul întunericului, se aprinde Focul Învierii, care arde neîntrerupt în cele trei zile ale Paştelui. La miezul nopţii de Înviere feciorii bat toacele din clopotniţa bisericii şi toacele de lemn aduse de acasă. La acest eveniment participă, direct sau indirect, întreaga suflare a satului. Masa rituală din dimineaţa Paştelui devine un adevărat altar al familiei, orice participant la festin sau un simplu obiect de pe masă încărcându-se de sacralitate. Aşezarea în jurul mesei determină o participare colectivă la o realitate transcendentă, la un principiu unificator. Resturile de mâncare de la această masă sunt pline de mană (substanţă sacră), de aceea ele sunt date la animale, se pun la rădăcina pomilor etc. (acte apotropaice şi propiţiatorii).  Astfel apare un sincretism între elementul creştin (sacralitatea prin sfinţire a alimentelor) şi elementele arhaice, decodificate în aceste acte de protecţie şi asigurare a belşugului. IV. Ropotinul ţestelor (a treia marţi după Paşti) este o sărbătoare a femeilor, dedicată confecţionării ţestelor pentru coacerea pâinii. Prelucrarea şi modelarea lutului se făcea numai de femeile căsătorite. Deoarece această activitate era interzisă în alte zile ale anului, iar ţestul se putea sparge sau crăpa, fiecare femeie îşi modela două sau mai multe cuptoare. Fazele de lucru sunt următoarele: tăiatul, fărâmiţatul, frământatul şi călcatul lutului; modelarea ţestului; înfrumuseţarea prin lipirea cu lut foarte fin şi prin ornarea cu crenguţe verzi şi flori de câmp; aşezarea lui la soare pe frunze de nuc sau lipan. Urma ospăţul comun al participantelor şi stropirea ţestului cu vin (act de sacralizare al acestuia). Ropotinul este o sărbătoare (petrecere) a femeilor, reminiscenţă a unui obicei arhaic înregistrat pe un areal european larg.  Participarea la acest eveniment reprezintă o formă de coeziune a grupului, în care, pentru a fi acceptată trebuia să fii femeie măritată, să contribui cu alimente şi să iei parte la activităţile respective. Ospăţul colectiv excesiv, cinstirea cu vin, posibilitatea de pedepsire a bărbatului (acum femeile au dreptul să se poarte mai aspru cu bărbaţii) constituie elementele orgiastice (precreştine) ale petrecerii.  Timpul sacru de desfăşurare (a treia marţi după Paşti), semnul crucii scrijelit pe ţest sunt câteva aspecte creştine suprapuse acestei sărbători. V. Bâlciurile de Ispas sunt târguri anuale unde se vând, cu o duminică înainte de Rusalii, oale, străchini şi căni de lut, linguri de lemn pentru Moşii de Vară sau Moşii de Oale.
În dimineaţa acestei zile era obiceiul cântăritului ritual al oamenilor, pe nemâncate.
Se credea astfel că aceştia vor fi feriţi de vrăji şi farmece de-a lungul anului, vor fi sănătoşi şi vor avea o viaţă îndelungată.
Bibliografie:
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997
Narcisa Ştiucă, Zile de sărbătoare şi plante din ciclul pascal, în ORMA (Revistă de studii etnologice şi istorico - religioase), nr. 3, 2005
|
Romaneasca 
