 Fotografia este sau nu artă?!... Aceasta a fost o problemă dezbătută încă din momentul în care a apărut în public în anul 1839. Problema nu constă în faptul dacă fotografia este o artă în sine ci dacă este capabilă de exprimare artistică... Faptul că sînt puţini acei fotografi care reuşesc să-şi realizeze intenţiile dovedeşte, o dată în plus, cît de greu este de sesizat elementul creator dintr-o tehnică pe care oricine poate s-o înveţe şi s-o stăpînească. Acest lucru nu poate constitui, totuşi, un argument pentru a nega existenţa posibilităţilor de creaţie în fotografie, deşi numai o mică parte din imensa producţie de fotografii are pretenţia de a fi artă.
Situaţia aceasta poate fi asemănătoare cu aceea din alte mijloace artistice în care se produc mii de lucrări mediocre pentru fiecare operă de artă şi cu toate acestea admirăm aceste arte în ciuda abundenţei de eşecuri.
În scurta sa istorie, comparativ cu aceea a altor arte, au apărut dovezi clare că în mîinile unui adevărat artist, fotografia poate să devină o artă.
În fotografie clipa este de două ori hotărîtoare, în sensul în care, la un moment dat şi numai atunci, fotograful, apăsînd pe buton descoperă ceva echilibrat din punct de vedere estetic şi semnificativ atît de perfect încît totul pare a fi regizat.
Pe de altă parte, clipa este decisivă în sensul în care fotograful este singurul ce a perceput şi organizat în vizorul său scena, aşa cum i s-a arătat.
În faţa aceleiaşi realităţi, doi fotografi diferiţi nu văd acelaşi lucru şi nu reacţionează la fel, deoarece în actul fotografic intervin atît experienţe cît şi sensibilitatea şi cultura, care nu sînt neapărat fotografice, proprii fiecăruia dintre ei, însă clipa este absolut decisivă în special atunci cînd vorbim despre „lucruri care dispar”.
Altfel spus, echilibrul, perfecţiunea, plenitudinea căutate de fotograf în imaginea pe care o dă despre realitate, nu se produce în acelaşi fel niciodată.
Istoria Fotografiei este în parte fondată pe evoluţia a trei elemente tehnice fundamentale: lumina condiţie „sine qua non” a fotografiei, existenţa unei pelicule pe care să se materializeze imaginea şi diversele formate servind ca bază a alcătuirii aceleiaşi imagini.
Pentru fiecare dintre aceste trei niveluri, se poate considera că această istorie este produsul unei interacţiuni: pe de o parte apariţia noilor aparate ce determină noi imagini, pe de altă parte necesitaţile şi exigenţele pe planul creaţiei vizuale ce favorizează sau duc la anumite cercetări tehnice.
Lumina este materia primă pentru fotograf, aşa cum este culoarea pentru pictor.
O fotografie fără lumină e în consecinţă fără umbră, este gri în sens propriu şi figurat. Luminii naturale i se opune, de obicei, lumina artificială, dar în studio, deseori, artistul încearcă să regăsească modelul natural, mai puţin artistul care vrea în mod deliberat să redea noi aspecte, noi forme şi substraturi chipului sau obiectului şi se foloseşte de iluminarea zisă artificială pentru a marca diferenţa faţă de lumina zilei. Ştim că în studiourile de portrete ale secolului al XIX-lea subiectul se plasa sub un geam de protecţie ce lăsa să treacă lumina. Fotograful nu lucra decît în miezul zilei, nici nu se punea problema să procedeze altfel.
Inventarea şi progresele iluminării artificiale împreună cu sensibilitatea din ce în ce mai mare a plăcilor fotografice, apoi a filmelor şi ameliorarea permanentă a mînuirii materialelor au modificat considerabil practica fotografică, subiectele şi intervenţia fotografului în studio şi în exterior.
Trebuie făcută distincţia între două tipuri de pelicule, ceea ce dă particularitate acestei arte: negativul şi pozitivul care sînt supuse unor tratamente diferite, sau mai exact suprafaţa sensibilă pe care se formează imaginea, în negativ sau pozitiv şi transpunerea acestei imagini pe hîrtie prin procesul de copiere.
Aceasta este prima operaţie care cunoaşte evoluţia tehnică cea mai regulată şi cea mai diversificată privind materialele necesare şi procesele desfaşurate. Doar generalizarea folosirii plasticului a afectat acest suport reducîndu-i calitatea, deşi în zilele noastre fotograful dispune de o infinitate de mijloace dar nici unul general valabil.
Unii creatori contemporani au recurs la tehnici artizanale, copierea în cărbune, guma bicromatică, operaţii realizate cu mari eforturi. Din fericire mulţi fotografi preferă să nu meargă contra istoriei şi dezvoltă o artă ce se sprijină pe realizările unei tehnologii recunoscute, moderne. Calculatorul îşi face tot mai simţită prezenţa şi în domeniul fotografiei...
Şi totuşi...e atît de minunat „să te întîlneşti cu istoria”...(a fost fascinant să lucrez cu camera obscură) (pentru exemplificare aici am imagini personale realizate cu camera obscură, de inserat imaginile)...cum la fel de minunat este să păşeşti în galerii, în muzee... în care, pe simeze, privirile să descopere lucrări care emoţionează, care transmit neliniştile, tristeţile sau bucuriile unui artist.
Relaţia fotografiei cu timpul joacă un rol mult mai sensibil şi ne dă ocazia să ne aplecăm asupra valorii fotografiei în afara contextului spaţio-temporal al producerii şi difuzării sale, asupra procesului complex de citire a unei imagini.
Imaginile sînt suprafeţe semnificante. Ele trimit cel mai adesea, la ceva din spaţiul-timp „exterior” pe care trebuie sa ni-l facă reprezentabil ca prescurtări ale celor patru dimensiuni ale spaţiului-timp la cele două ale suprafeţei.
Acest spaţiu-timp propriu imaginii nu este nimic altceva decît lumea magiei în care totul se repetă şi în care totul participă la un context plin de semnificaţii.
Caracterul magic al imaginilor trebuie luat în considerare în descifrarea lor.
Astfel, este greşit să vrem să vedem în imagini „evenimente îngheţate”, imaginile sînt medieri între lume şi oameni.
Imaginea trebuie să-i facă omului lumea reprezentabilă dar de îndată ce face aceasta ea se interpune între lume şi om şi în loc să înfăţişeze lumea, ea se reprezintă pe sine pînă cînd în cele din urmă omul începe să trăiască funcţie de imaginea creată de el.
Dacă între fotografie şi realitate apar diferenţe, nu-i cu nimic mai adevărat că această practică se dezvoltă plecînd de la elemente cum ar fi cadrul sau perspectiva, rămase fundamental neschimbate.
Cercetările asupra perspectivei şi construirea spaţiului figurativ permiseseră în trecut punerea la punct a camerei obscure, modelul după care s-a inspirat într-un fel construcţia aparatului de fotografiat.
Fotografia este mult mai mult decît o simplă imagine a unui fragment de real, chiar dacă în cazul reportajului, realul, mai bine zis realitatea nu este manipulată, aranjată, pusă în scenă ca în cazul fotografiei de studio unde poate fi construită şi reconstruită în detaliu.
Dacă fotografia este un fragment de spaţiu, ea este şi expresia unui crîmpei de timp. Decizia ulterioară de a declanşa obiectivul, adică de a surprinde acel lucru într-o anumită ipostază, reprezintă încununarea acestui proces.
Într-un anumit fel fotografia este manifestarea unei legături stabilite între punctul de vedere, în sensul lui propriu şi între punctul de vedere, văzut în sens figurat- primul îl implică pe al doilea şi invers- devenind în mod firesc instrument de denunţare a unor realităţi şi dincolo de denunţarea lor, instrument al luptei sociale şi politice.
Dacă presa scrisă, ilustrată, televizată, fără a uita presa vorbită, într-un cuvînt toate formele mass-mediei, întreţin raporturi diferite cu actualitatea şi o prezintă fiecare în stilul ei, înseamnă că cel ce cumpără un cotidian nu caută exact acelaşi lucru ca cel ce priveşte ştirile televizate.
Este vorba aici de comportamente, obişnuinţe de lectură diferite ce ne determină să ne gîndim la aportul deosebit al imaginii fotografice, la efectul pe care aceasta îl produce, întrucîtva banalizat în zilele noastre şi mult mai puţin spectaculos decît în trecut. Prin descoperirea fotografiei trebuie să vedem un eveniment de ordin tehnic, inventarea unui mod de reprezentare chiar înainte de a avea un mod de exprimare. Cu toate acestea, nu întotdeauna tot ce este perceput poate fi reprezentat în fotografie.
Henri Cartier-Bresson spunea că:
„O fotografie reprezintă pentru mine recunoşterea simultană, într-o fracţiune de secundă, pe de o parte a semnificaţiei unui fapt, pe de altă parte a organizării riguroase a formelor percepute vizual şi care exprimă acel fapt...
Noi lucrăm cu lucruri care dispar şi pe care cînd au dispărut, este imposibil să le mai reînvii. Pentru noi ceea ce dispare, dispare pentru totdeauna: de aici apar îngrijorarea şi în acelaşi timp originalitatea esenţială a meseriei noastre.”
Timpul îşi vede de mersul lui, lăsînd asupra oamenilor şi lucrurilor, urmele trecerii sale încetul cu încetul. Fotografia se prezintă omului ca un mijloc excepţional, deşi cu siguranţă derizoriu, de a rezista trecerii timpului, un mijloc de rezistenţă în faţa dispariţiei, a morţii.
BAURET GABRIEL - „Abordarea fotografiei”, Editura ALL, 1992
GERNSHEIM HELMUT- „Fotografia Artistică”, Editura MERIDIANE, 1970
FLUSSER VILEM - „Pentru o filosofie a fotografiei”, Editura IDEA DESIGN & PRINT, 2003
Fotografii semnate Violeta RADU
| | |
|
