Tema şi conţinutul acestei expoziţii, semnată de Alice Neculea, intitulată lapidar şi neechivoc „Personaje”, se vrea mai mult decât agreabilă suită de eseuri portretistice. Scrutarea caracterologică (în eseistica teatrală termenul englezesc „character” are o încarcătură semnificativă mult mai bogată şi mai nuanţată decât noţiunea de „personaj”) la care purcede artista, de această dată, poartă însemnele unei inteligente şi reverenţioase atitudini polemice faţă de poncifele clasicizate ale genului.
Deşi, se cuvine observat faptul ca Alice Neculea nu-şi reprimă radical nici acuitatea sensibilei sale percepţii vizuale în cercetarea subiecţilor şi nici exaltarea descriptivistă (acuzată de orice portretist autentic), pe care artista o transfigurează plastic în impecabile exerciţii de hedonism pictural.
Suita portretistică etalată pe simezele acestei expoziţii întruneşte câteva calităţi esenţiale. În primul rând, asumarea culturală şi deopotrivă afectivă a modelului. Artista mânuieşte cu o rigoare metodic exprimată şi nu o dată, împinsă până la virtuozitate, arsenalul de mijloace al figurativismului antropomorf. Precizia şi eleganţa dezinvoltă a desenului îi conferă o libertate bine strunită în elaborarea expresivă a formelor şi în orchestrarea armonică a elementelor compoziţionale.
Aceste atribute temeinice ale zestrei sale artistice i-au facilitat artistei o remarcabilă mobilitate stilistică şi o vervă puţin comună a inteligenţei creative. Alice Neculea ne introduce în universul său picto-grafic (virtuţile grafice ale performanţelor ei picturale sunt vizibil reliefate în fiecare tablou expus) cu distincţia cărturărească a unui desluşitor de destine umane. O face cu o eleganţă de ceremonial sacerdotal, dar şi cu un rictus difuz şi cordial de ironie parodică.
De aceea, portretele sale poartă când parura olimpianismului idilic, când hlamida preţioasă, dar prăfuită a vestigiului histrionic, pendulând între ridicol şi tragi-comic (la limita caricaturalului). Sau, precum în unele galante „dedicaţiuni” conveniente, portrete inundate de lumina înmiresmată a unei afectuoase simpatii. Dar punctul forte al expoziţiei mi se pare a fi rafinatul discurs portretistic îmbibat de savoare, a vervei stilistice polemice la adresa marilor tendinţe afirmate în arta portretismului din diverse epoci creatoare. De la Phayoum-ul antichităţii egeene, la rafaelismul şi velasquesanismul renascentist şi de la acestea la barocul archimboldian; şi de la portretiştii veneţieni, flamanzi, ori manieriştii francezi, până la suprarealismul magrittean şi vehementul gestualism deconstructiv baconian!...
O serie memorabilă, probând disponibilităţile tehnice şi compoziţionale ale protagonistei, dar şi versatilitatea stilistică, umor şi fantezie imagistică strunite cu decenţă, care fac din acest insolit „recurs la portret” un spectacol vizual deschis şi atractiv. Francheţea, măiestria şi inteligenţa profesională ale artistei se situează, astfel, în plin flux atitudinal şi spiritual post-modern. Dar, precizez, într-o accepţiune deloc emfatică, temperată şi raţională, care metamorfozează acest incitant, în forma şi substanţa lui, „Breviar caracterologic” pus în scenă de Alice Neculea, într-o sui generis panorama mundi. O lume surprinsă în superba-grotesca ei teatralitate, în care „Autoarea” (ca să pirandellizăm puţin, în încheiere!) a pornit cu atâta vivacitate şi îndrăzneală, dar şi cu o cuceritoare sfiiciune făptuitoare, în căutarea câtorva simbolic-pilduitoare „Personaje” din imediata noastră vecinătate”.
