|
Țipoia & Tzipoia Este remarcabilă osârdia cu care pictorul româno-elveţian George Tzipoia face de câţiva ani cunoscută iubitorilor de artă opera tatălui său, pictorul Alexandru Ţipoia, artist extrem de valoros aparţinând generaţiei formată în ultimii ani interbelici, insuficient pătruns în conştiinţa marelui public. Şi o dată cu creaţia tatălui, mai întotdeauna expune şi lucrări ale sale, necunoscute românilor. În acest fel a fost gândită şi expoziţia „Destine artistice: Ţipoia & Tzipoia”, manifestare care după ce a fost găzduită de mai multe instituţii de profil din Bucureşti şi din ţară, a ajuns şi la Galaţi, fiind deschisă în cinci săli de la parterul Muzeului de Artă Vizuală. Un număr mare de lucrări de pictură, grafică, sculptură, colaj, obiecte (56 ale tatălui şi 24 ale fiului) ne poartă prin lumea mirifică de imagini, forme şi semne a doi artişti al căror numitor comun îl constituie înaltul profesionalism, inventivitatea, responsabilitatea şi respectul nutrit pentru artă.
Alexandru Ţipoia s-a născut la 19 septembrie 1914 în localitatea Micşuneştii Mari, judeţul Ilfov. A studiat în cadrul Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti cu profesorii Constantin Artachino, Nicolae Dărăscu, Gabriel Popescu şi Camil Ressu. Şi-a organizat unsprezece expoziţii personale în timpul vieţii şi a participat la peste 20 de manifestări colective din ţară şi din străinătate (Roma, Paris, Viena, Stuttgart, Brugges, Helsinki, Budapesta, Viena). În afara de pictura şi grafica de şevalet, a realizat lucrări de sculptură, de artă monumentală şi decorativă (mozaic, frescă,tapiserie), a restaurat pictura murală de la bisericile olteneşti de la Prisaca (1958), Perieţi (1959), ca şi frescele din chiliile Mănăstirii Cozia (1962). A încetat din viaţă la Geneva (Elveţia), la 9 iulie 1993, în timp ce se afla în vizită la fiul său. Prima mare retrospectivă i-a fost organizată de Muzeul Naţional de Artă abia în 1998, destul de târziu dacă avem în vedere parcursul unei creaţii de o valoare estetică inestimabilă. El este ultimul „clasic-modern” care face legătura între generaţia reprezentată de Dumitru Ghiaţă, Henri Catargi, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba, Ion Ţuculescu şi cea căreia îi aparţin Paul Gherasim, Ştefan Sevastre, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Ion Alin Gheorghiu, Florin Niculiu, Marin Gherasim, Horia Bernea, Ion Sălişteanu etc.
Lucrările din expoziţia de la Galaţi ne dezvăluie un artist complex, care nu
s-a cantonat doar într-o singură formulă artistică de exprimare, ci şi-a reînnoit în permanenţă viziunea şi limbajul plastic, racordându-şi creaţia la valorile artei universale, la mişcarea de idei din Europa şi din lume în secolul al XX-lea. De la realismul practicat cu precădere de marii noştri artişti interbelici, el a trecut la abordarea rigorilor geometriilor constructiviste şi ale cubismului analitic, a fost atent la sintezele realizate de Art Deco, a cultivat abstracţia lirică şi abstracţionismul geometric. Într-o perioadă când realismul socialist a acaparat multe peneluri ale României, el nu a făcut compromisuri, s-a afundat în căutări care să-i ilustreze crezul artistic şi individualitatea creatoare. Chiar dacă din punct de vedere stilistic opera sa poate deruta chiar şi pe unii specialişti, ea este produsul unui spirit frământat, neliniştit, care şi-a pus întotdeauna probleme de conţinut şi de limbaj, trecând prin experienţe care s-au materializat în lucrări care definesc un desenator şi un colorist de mare probitate profesională.
Din perioada realistă sunt expuse pe simeze peisaje din Bucureşti, din Târgovişte, din Balcic, din Dobrogea şi din Assisi. Artistul nu urmăreşte fastuosul, pitorescul, ci redarea specificului locurilor, folosind un desen redus la elementele esenţiale şi o coloristică în general sobră. Predomină roşu ternar, verde şi albastru închis, ocru, umbra arsă, griuri. Străzi şi case modeste, uneori de la periferie, peisaje industriale, construcţii cu siluete şi acoperişuri geometric reprezentate, arbori dezgoliţi de frunze creează o atmosferă austeră, învăluită în mister. Cromatica dobândeşte patina evocatoare a scurgerii timpului şi un anumit dramatism („Străduţă veche din Bucureşti”, „Peisaj din Bucureşti”, „Peisaj cu biserică din Bucureşti”, „Peisaj din Bucureşti – birt economic”, Peisaj la periferia Târgoviştei”, „Peisaj din Dobrogea”). Tot acestei perioade îi aparţin compoziţia „Turci la Balcic”, prezentând un cuplu vârstnic într-un moment de odihnă, „Bătrână ţărancă”, lucrare în care personajul de o evidentă asprime a chipului este surprins torcând, „Nud în interior”, în care desenul este viguros, cele două Autoportrete datate 1946, ca şi „Trei arlechini muzicali”. Arhitectura geometriilor constructiviste şi cubiste se simte în „Atelierul de croitorie din Roma”, „Cariatidă I şi IV”, „Amintiri din Polonia”, „Concert II”, „Geometrie”, „Natură moartă cu figuri” etc. Alexandru Ţipoia a preluat elemente din sintaxa celor două curente, însă le-a asimilat, le-a topit în creuzetul propriei creaţii, reuşind să fie şi să rămână artistul inconfundabil. În „Galaxie”, „Germinaţie”, şi „Mica himeră”, concepute sub forma unor elipse, liniile înscriu un joc mlădios de curbe, în timp ce abstracţia lirică atinge cote înalte de expresivitate în „Focuri de toamnă” şi „Peisaj cu figuri”, lucrări cu profunde rezonanţe poetice, de o subtilitate cromatică demnă de penelul unui mare maestru. Din universul muzicii îşi extrag substanţa plăsmuirile iconice care evocă instrumente cu coarde („Duet”, „Câmp de instrumente muzicale”, „Siluete”, „Contrabas”, „Recviem”) sau sugerează însăşi minunata lume a sunetelor („Simfonie”, „Simfonia a III-a de Enescu”, „Compoziţie muzicală pe fond alb”, „Arhitectură muzicală”, „Valurile”, „Vibraţie muzicală”). Coloristica de mare sensibilitate, varietatea de ritmuri create alcătuiesc adevărate simfonii, care sunt receptate ca omagii aduse celor care s-au dedicat artei sunetelor. La fel de interesante sunt şi cele zece sculpturi din lemn înfăţişând instrumente muzicale. Artistul înscrie în spaţiu volume ingenioase, armonios proporţionate, şlefuieşte suprafeţele, asigură echilibrul între plinuri şi goluri, între formele rectangulare şi cele cilindrice. Tăietura directă a dălţii urmează o geometrie savant construiră, sintetică, cu mare putere evocatoare. Câteva imagini selectate ale unor lucrări prezente în expoziție, semnate Alexandru Țipoia
|
|
Fiul lui Alexandru Ţipoia, George Tzipoia, s-a născut în 1945, la Bucureşti. După lecţii de desen cu pictorul Catul Bogdan, a urmat Facultatea de Arte Plastice din cadrul Institutului Pedagogic din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1967. S-a afirmat ca poet şi pictor. În 1982 s-a stabilit ca refugiat politic la Geneva (Elveţia), unde trăieşte şi în prezent. După 1990 a revenit frecvent în ţară cu expoziţii personale, a organizat manifestări expoziţionale ale tatălui şi a tipărit albume monografice de artă dedicate vieţii, activităţii şi operei acestuia, precum şi propriei creaţii artistice. În 1995 a înfiinţat la Bucureşti Fundaţia „Pictor Alexandru Ţipoia” şi a instituit un premiu anual pe care aceasta îl acordă unui tânăr plastician român pentru cea mai bună expoziţie individuală. Şi-a deschis foarte multe expoziţii personale în România, Elveţia, Franţa, Germania, Italia etc., a participat la numeroase manifestări cu caracter internaţional. Este Cavaler Templier al Ordinului Suveran şi Militar al Templului din Ierusalim.
Cele 24 de lucrări expuse de el sunt sculpturi în lemn, obiecte, picturi şi desene. Sculpturile şi obiectele, de un evident sintetism, se intitulează „Marea stea neagră”, „Aripă însângerată”, „Patru aripi”, „Stea veche”, „Stea neagră” sau numai „Stea”. Ele impresionează prin formele esenţializate la care a ajuns artistul, prin felul în care reuşeşte să redea mişcarea în spaţiu, energia, dinamismul. Ele sunt de fapt nişte aripi stilizate, metafore ale avântului şi înălţării, ale zborului în deplină libertate. „Aripile, declara George Tzipoia într-un interviu, sunt ale Spiritului, iar din ele eu construiesc Stelele, Crucificările, Sarcofagele, Săgeţile etc. De fapt, ele reprezintă omul în toată splendoarea, măreţia şi nimicnicia lui”. La fel de sintetic este George Tzipoia şi în pictură, unde operează cu simboluri de o profundă încărcătură semantică: cercul, pătratul, triunghiul, crucea, săgeata. Purtând titluri ca „Blazonul”, „Sarcofag”, „Prezenţă în spaţiu galben”, „Spaţiu roşu crucificat”, „Elegie”, „Clepsidra”, „Săgeată” etc., tablourile lui sunt de un mare rafinament cromatic, realizate cu mijloace plastice ce-l individualizează şi conferă acestora un aer de nobleţe spirituală, nobleţe care este de fapt a pictorului aflat într-un continuu şi substanţial dialog cu sine însuşi. Constructor de precizia unui geometru, laconic în exprimare, pictorul foloseşte culorile în starea lor pură, astfel că ansamblurile create de el reţin şi prin acurateţe, prin prospeţime, prin savoarea materiei picturale. „Arta, spune George Tzipoia, nu se adresează omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi înşine, dincolo de timp”. Lucrând cu acest sentiment în suflet, el creează de fapt pentru eternitate.
Restituind românilor o parte din opera lui Alexandru Ţipoia, reprezentant de primă mână a artei româneşti, dar în acelaşi timp făcând cunoscută şi creaţia fiului său din Elveţia, George Tzipoia, expoziţia de la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi este un act de cultură cu totul inedit, a cărui valoare nu poate fi pusă în nicio clipă sub semnul îndoielii.
| Câteva imagini selectate ale unor lucrări prezente în expoziție, semnate George Tzipoia. |
|
|
