Muzeul de Artă Vizuală a început sezonul expoziţional de toamnă cu surprize foarte plăcute, de altfel aflate în obişnuinţa dintotdeauna a acestei prestigioase instituţii culturale a Galaţiului. După superba expoziţie de tapiserie pictată a franţuzoaicei Florette Piquemal, iată că la numai o săptămână publicul a fost invitat să admire pe simeze aproape 70 de lucrări de pictură ale bucureşteanului Ioan Oratie.
Numele artistului este aproape necunoscut în urbea dunăreană, dar el are o frumoasă şi bogată carte de vizită. Născut la 9 iunie 1957 în comuna Zărneşti (Braşov), a absolvit Universitatea Naţională de Arte Plastice din Bucureşti, secţia pictură monumentală, clasa profesorului Viorel Grimalschi. Un timp a frecventat şi atelierului pictorului şi profesorului Vasile Chinschi. Este membru al UAPR din 1999, şi-a deschis nouă expoziţii personale la Braşov, Bucureşti, Buşteni şi Buzău, a participat la mai multe manifestări colective cu caracter naţional, a luat parte la restaurarea unor locaşuri de cult ortodox (Biserica Mănăstirii Plătăreşti, Biserica din Deal – Sighişoara, Biserica Cotnari), a colaborat la realizarea mozaicurilor de pe Platforma Petromidia Năvodari şi de la Hotelul Vega din Mamaia, a fost prezent în Taberele de creaţie naţionale şi internaţionale de la Medgidia (Constanţa), Hârsa (Prahova), Suceviţa şi Breaza. Are lucrări în colecţii de stat şi partculare din România, ca şi din Franţa, Germania, Japonia, Spania, S.U.A., Turcia. Este căsătorit cu criticul şi istoricul de artă Roxana Păsculescu.
Tablourile din expoziţia de la Galaţi (curator, muzeografa Mariana Tomozei-Cocoş) dezvăluie în persoana artistului un pictor pe deplin format, cu un discurs coerent, ce pendulează între figurativ şi abstract, un creator care lucrează cu consecvenţă şi abordează cu aceeaşi pasiune peisajul, compoziţia, nudul feminin şi natura statică. În pictura figurativă, Ioan Oratia îi continuă pe maeştrii din perioada interbelică, iar lecţia acestora şi-a însuşit-o cu temeinicie. Lucrările lui au claritate, lumina este când solară, când nostalgică, dialogurile cromatice sunt bine susţinute, tuşele au o dinamică ce creează în cadrul tablourilor o atmosferă caldă, cu rezonanţe poetice. Pictorul este un liric în toate fibrele fiinţei sale şi această trăsătură se poate vedea în tot ce zămisleşte, indiferent de formele de exprimare folosite. În faţa spectacolului naturii, el trăieşte emoţii şi sentimente puternice, pe care şi le exteriorizează şi obiectivează în
imaginile fixate pe pânză, carton şi hârtie. Peisajele expuse sunt din Zărneştii natali, din Hârsa, din Breaza, din Braşov, din Dobrogea şi Bucovina, dar şi din Grecia. Casele, străzile, arborii, dealurile respiră sub albul imaculat al zăpezilor sau surâd în lumina binefăcătoare a soarelui („Case din Zărneşti”, „Înzăpezire”, Peisaj de iarnă la Zărneşti”, „Sfârşit de iarnă”, „Şuri”, „Case la Braşov”, „Peisaj din Medgidia”, „Acoperişuri roşii”, „Sat ardelenesc”). Uneori, griurile colorate strecoară în suflet melancolie şi nostalgie. Este reacţia peste ani a adultului care priveşte în timp şi, la fel ca şi Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariu, regretă după meleagurile copilăriei ca după un paradis pierdut pentru totdeauna. Alteori, memoria afectivă îl determină să-şi amintească de obiceiuri ale satului adânc înrădăcinate în tradiţie (Iarna – răvăşitul oilor”) sau să reînvie pe pânză, într-o interpretare proprie, motive ale tezaurului folcloric românesc („Folclorică”, „Parfum de tei”, „Nostalgie III, VI, XI).
Un motiv drag pictorului, imortalizat în imagini foarte sugestive, care încântă ochiul, este cel al calului. Fascinat de eleganţa, frumuseţea anatomică şi inteligenţa acestui animal, vechi priten al omului, artistul l-a înfăţişat în mai multe compoziţii, prezentându-l în galopuri solare, alergând în libertate pe câmp prin ploaie, păscând, încordat, dezlănţuit şi strunit în competiţii hipice, încălecat de cavaleri medievali participanţi la turnire, bucurându-se de mângâierea şi afecţiunea omului etc. („Cai în lan de grău”, „Cai în ploaie”, „Cai jundu-se”, „Romantică”, „Turnirul”, „Pregătirea”, „Concursul”). Mişcarea, arcuirile trupurilor cailor, reacţia acestora la comenzile şi impulsurile jocheilor, siguranţa, concentrarea sunt excelent evidenţiate.
Artistul se dovedeşte a fi şi un fin cunoscător al psihologiei animalelor, ceea ce nu este deloc la îndemâna oricui.
Când abordează pictura abstractă, de cele mai multe ori Ioan Oratie porneşte tot de la datele realului, însă acestea suferă metamorfoze, astfel că numai rareori sunt şi recognoscibile. Doar titlurile amintesc de motivele de la care artistul a pornit iniţial („Adâncul mării I, II”, „Orga”, „Ritmuri”, „Grădina”, „Interior creştin”, „Impresii din Cheile Dobrogei I, II”, „Duhul oraşului”). Materia cromatică este aşezată în pete şi tuşe dinamice, ingenios orchestrate, proaspete. Roşuri şi galbenuri strălucitoare, albastruri de diferite nuanţe, verzuri crude sau intense, sunt ritmate, după necesităţi, cu acorduri de violaceu, roz, ocru, oranj, alb, oliv, auriu, c afeniu, negru. Liniile închid în conturul lor forme racordate la mişcările sufleteşti ale pictorului, la trăirile şi stările lui din momentul actului de creaţie. El imaginează structuri geologice şi vegetale, adâncuri acvatice, instrumente muzicale, stări ale eului. Ioan Oratie stăpâneşte bine ştiinţa compoziţiei, ansamblurile tablourilor echilibrate, artistul ştie să obţină rafinamente şi subtilităţi de pastă, ştie când să fie sintetic şi când să se oprească şi la detalii. Pictura sa, sensibilă şi tonică, uneori cu accente expresioniste, este a unui profesionist care caută şi reuşeşte să-şi individualizeze discursul, să propună soluţii plastice care s-o facă atrăgătoare iubitorilor de artă şi să-i exprime cu sinceritate crezul artistic.
