 Detaliu Pentru Ştefan Pelmuş, universul ce înconjoară nu este altceva decât suma temerilor şi certitudinilor noastre; a calităţilor şi defectelor noastre; a visurilor, năzuinţelor şi credinţelor noastre. Omul însuşi este, în viziunea acestui artist, întruparea sensibilă şi interogativă a unei asemenea realităţi. Pictura lui abundă în astfel de referinţe imagistice, cele mai multe cu tâlcuri simbolice adânc înrădăcinate în memoria spirituală a umanităţii.
Cel mai adesea, tablourile lui Pelmuş induc în privitor un soi de tulburare metafizică, de felul celei ce o resimţim când trecem pragul unui templu sau a unui spaţiu eclesial. Artistul îşi provoacă privitorul la o scrutare aproape pioasă a fabuloaselor sale scenografii imagologice. În cuprinsul lor coexistă cu egală tonicitate senzorială şi elemente ale recuzitei comune - obiectuale, botanice, zoomorfe - ale realităţii figurative recognoscibile, cât şi reprezentări perfect plauzibile ale unei realităţi imaginare. În această fericită îmbinare de planuri concrete, palpabile şi de elemente inefabile secretate de verva sa imaginativă rezidă misterul şi unicitatea creaţiei lui picturale.
Prin această revelată poetică picturală, Ştefan Pelmuş a impus în arta contemporană o viziune cu totul particulară şi un stil inconfundabil. Credincios idealurilor estetice statuate de promotorii marii picturi de oriunde şi de totdeauna, Pelmuş se afirmă prin arta sa drept un demn continuator al valorilor şi virtuţilor tehnice şi plastice promovate de înaintaşii săi. Modernitatea sa constă în preluarea flexibilă şi distinct personalizată a acestei moşteniri. Este o asumare motivată deopotrivă de o temeinică instrucţie profesională, de o asiduă experienţă artistică şi de atelier, dar şi de o sistematic împrospătată cultură vizuală. Aşa se explică, de ce discursul său pictural, atât de net figurativ şi realist articulat în substanţa şi savoarea lui compoziţională şi coloristică provoacă iluzia unei construcţii fantastice aparent abstracte. Este singurul artificiu ludic pe care şi-l îngăduie artistul. Dar este şi consecinţa gândirii lui metaforice şi simbolice convertită plastic în aceste pseudo-reprezentări iconice, exaltând o spiritualitate, dar şi o fascinantă aureolă de sensuri şi combinaţii totemice. Toate laolaltă, definind misterul inefabil al artei acestui pictor, iată, astăzi, sexagenar, fermecător prin fervoarea lui imaginativă, prin suculenţa tonică şi rafinată deopotrivă, a paletei cromatice, ca şi prin spiritualitatea elevată a mesajului său pictural. Corneliu Antim Dacă, la o primă viziune, poţi fi tentat să-l apropii pe Ştefan Pelmuş lumii suprarealiste, datorită exprimării plastice şi a falsului amalgam din pânzele domniei sale, pe măsură ce-i descoperi fiecare tablou în parte şi pe toate ca pe un întreg, e imposibil să nu-ţi dai seama de caracterul profund simbolic al lucrărilor expuse la MAV d’art Gallery. Nu-i vorba de nici o suprarealitate, (a nu se confunda suprarealitatea cu metafizicul!) ci mai degrabă de o reinterpretare aproape contemporană a unor motive ce dăinuiesc iconografic de 2000 de ani.
Tablourile, grafică şi uleiuri, sunt dominate de motivul potirului dublat de o serie de alte motive specifice creştinismului: mielul, peştele, crucea, personaje orante, toate parcă tributare universului atât de minunat al proverbelor flamande ilustrate de renascentistul Bosh. Acest ansamblu imagistic este completat, dar nu închis, de un decorativism vegetal subţire, desprins şi el dintre filele migălos împodobite ale manuscriselor medievale.
Viziunea lui Ştefan Pelmuş nu confundă suprarealitatea cu metafizicul, şi din această cauză nu se pierde într-un modernism fără de înţeles, din contră, are menirea de a constrânge detaliile iconografice până peste înţelesul lor religios, până spre un subînţeles accesibil omului de rând: albastrul de Voroneţ de pe pânză, precum confratele său de pe zid, apără aceleaşi siluete de îngeri, ce tind să se subţieze pe măsură ce se înalţă, aceiaşi porumbei ori uşile unui altar, dar fără a avea ca prag, de data aceasta, streaşina acoperişului, ci doar rama aurie, inspirată şi ea din aura sfinţilor bizantini, ca şi o dovadă de netăgăduit a paradisului celest.
Cum spuneam, pictura maestrului, în ciuda multitudinii de simboluri, ce poate apărea descurajantă privită sumar, este unitară printr-un anume pretext, acela al potirului ce pare că hrăneşte transsubstanţial prin locurile centrale şi radiante ocupate în compoziţii întreg sensul temei.
Iar detaliile alfabetare de sorginte greacă şi chirilică răspândite pe întreaga suprafaţă a lucrărilor închid demersul iconografic, ca şi cum pictorul, ştiind că „la început a fost cuvântul” s-a sfiit să lase doar culoarea, forma şi semantica să-şi intre în rost. De aceea, în lucrările lui Ştefan Pelmuş eikonul canonic inspirat de metanoia se transfigurează într-o nouă erminie fără a fi însă blasfemiator.
Am convingerea că pe măsură ce ne vom aminti cel puţin o duminică în biserică, vom observa că există o afinitate aproape personală a fiecăruia dintre noi cu lucrările maestrului, apropiere ce va depăşi simpla impresie de frumos… Dan Rădulescu
|
