Un pictor poet – Gheorghe Suciu Gheorghe Suciu, cunoscut pictor profesionist şi excelent profesor de Educaţie plastică, ce a slujit învăţământul gălăţean timp de peste 40 de ani în cadrul mai multor şcoli gimnaziale, a publicat în vara aceasta două plachete de versuri: „Surâs amar” şi „Jurnalul unui berbec însingurat”. Ambele sunt dedicate unor fiinţe dragi artistului: primul – părinţilor săi, Ana şi Nicolae Suciu, iar cel de-al doilea – fraţilor Iuliana şi Nicolae.
Debutând ca poet, la patronimul din actele de stare civilă, Suciu, autorul a mai adăugat pe cel de Mocreanu, probabil derivat de la toponimul Mocrea, denumirea unei localităţi din judeţul Arad. Titlul „Surâs amar” vorbeşte de la sine, în această sintagmă este închisă semnificaţia unei existenţe zbuciumate, a unui destin dramatic. Însăşi poezia care deschide volumul sugerează această idee. Ea se intitulează „Apă şi foc”, două elemente primordiale pentru existenţa umană, indispensabile vieţii, dar în acelaşi timp foarte primejdioase când ele iau forma unor cataclisme. Dacă iniţial flăcările îi amintesc poetului de focurile pe care le aprindeau gospodarii satului în grădini şi livezi în anii copilăriei sale şi-l face să trăiască sentimentul veşnicei mişcări din spaţiu, sfârşitul poemului nu este deloc senin: „Apă şi foc/ Între ele – pământul şi eu …”. Aşadar, o existenţă dimensionată între cele două elemente, care pot, desigur, aduce bucurii în viaţa unui om, dar şi drame şi tristeţi iremediabile. Traseul sorţii, urmat în viaţă, este sinuos, mărturiseşte Gheorghe Suciu Mocreanu în „Nedesluşita chemare”. Ştergând praful de pe amintiri, el vede oameni şi locuri care îi aduc lumină în suflet şi-l purifică. Însă această întâlnire cu oameni pe care altădată i-a iubit, acum „bătrâni, albi, ciudaţi, senili, uituci sau răzvrătiţi”, nu-i aduce linişte, ci îi simte doar ca pe un ultim smoc de iarbă „de care cineva, care se îneacă/ reuşeşte să se agaţe, salvându-se”.
Universul poetic al lui Gheorghe Suciu se amplifică, gama sentimentelor se lărgeşte. Iubirea, „fir timid de apă, liber şi sprinţar”, devine „năvalnic şuvoi, nebun şi fierbinte”, lăsând după consumul ei doar „urmele colţilor fiarei pe care, tandru o numim regret”. Despărţirea este ca o brumă ce veştejeşte ultimele flori de câmp. Iubita care-şi părăseşte partenerul, aruncând inelul dăruit de acesta, nu are puterea să înţeleagă că acolo, în rotundul lui, era încrustată chiar inima celui care a divinizat-o. Lupta cu propriul eu îmbracă forme dramatice. Poetul are îndoieli, trece prin stări antinomice, tensionate, dar are şi momente când conştientizează că viaţa trebuie trăită, că răul trebuie alungat. De aceea îşi adresează îndemnuri ca acestea: „Dă-ţi jos ochelarii fumurii,/ Rupe păianjenul,/ Zadarnică ţi-e zbaterea în hău,/ Doar ţie, numai ţie/ Îţi poate face cu-atât mai rău! („Bucuria vieţii”); „Nebunule, nu mai lăsa/Să scârţâie arcuşul/ Pe inima tomnatică//. Nu vezi?/ O altă lume/ Vibrează-n jurul tău” („Consolare”).
Oricâte alte bucurii ar oferi viaţa, liniştea şi împlinirea le găseşte poetul doar în artă. El este conştient că şevaletul îi este crucea hărăzită să o poarte toată viaţa pe altarul picturii şi că acesteia din urmă trebuie să-i jertfească tot ce are mai bun. Şi totuşi sfârşitul cărţii este trist. Poezia „Faunul”, subintitulată „gânduri după vernisaj”, este concludentă în acest sens. Personajul, care se bucură strângând la piept un buchet mare de flori, în care se găseau şi „flori de câmp, înlăcrimate şi suave, şi flori alese, mult prea rafinate”, trăieşte clipe terifiante. Peste el se năpustesc zgripţuroi, vampiri, făpturi nebune şi-i sfârtecă buchetul cu tot cu inimă. De unde se poate înţelege că şi-n breasla artiştilor invidiile şi duşmăniile există la tot pasul, că succesele unora nu pot fi primite cu bucurie de alţii.
În cel de-al doilea volum, „Jurnalul unui berbec”, confesiunea lirică face casă bună cu baladescul, cu fabula, cu poezia satirică, cu epigrama, cu acrostihul, cu sonetul, cu poezia în care primează eticul. Sunt poezii datate cronologic, scrise în intervalul 3 august 2000 - 30 octombrie 2000, jurnalul fiind pentru poet, aşa cum însuşi mărturiseşte, o modalitate de a scruta în gândul şi sufletul său. Tematica acestor poezii este variată: nesocotinţa de către unii a adevăratelor valori, expansiunea răului în lume, corupţia, ipocrizia, indiferenţa, prostia, neputinţa artistului de a împiedica unele eşecuri etc. Autorul dedică poezii unor sportivi olimpici (Diana Mocanu, prima campioană olimpică a României la înot), dispariţiei de pe scena vieţii a unor actori (Dem Rădulescu). În acelaşi timp, sedentarul, mincinosul, arivistul, lacomul, beţivul devin protagoniştii unor poezii în care Gheorghe Suciu Mocreanu îşi îndreaptă cu asprime săgeţile satirice. Poemul „Explicaţii stupide” este un protest vehement la adresa guvernului şi deşi scris în 2000, el are corespondenţă în încercarea recentă a actualului executiv de a reduce pensiile. Autorul are simţul umorului, verbul său este vitriolat.
În încheiere, menţionăm că ambele volume sunt ilustrate cu 84 de desene personale, cititorii având astfel posibilitatea să cunoască mai bine şi o parte din grafica artistului. Desene în peniţă sau în cărbune, unele dintre acestea au legătură cu textele poetice incluse, altele sunt creaţii de sine stătătoare. Gheorghe Suciu stăpâneşte foarte bine arta desenului, linia sa este precisă, sintetică, expresivă, iar motivele compoziţiilor sale sunt dintre cele mai diferite, fiind realizate fie cu mijloace realiste, expresioniste, suprarealiste sau abstracte.
