 Mihai Eminescu Împlinirea, în 1909, a 20 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu a declanşat la Galaţi în fruntea căruia se afla poetul şi publicistul Corneliu V. Botez (n. 2 iunie 1870, Chilia - Ismail - m. 16 aprilie1928, Bucureşti), autor a mai multor articole şi studii despre viaţa şi opera poetului. Aceste manifestări aveau ca obiective organizarea unui festival comemorativ, tipărirea unui volum omagial, emiterea unei medalii şi strângerea fondurilor necesare înălţării unui monument care „să înfrumuseţeze oraşul şi să fie o serie de acţiuni pentru cinstirea memoriei Luceafărului poeziei româneşti, acţiuni coordonate de un comitet vrednic de cel mai mare poet al neamului”. Aşa cum atestă documentele aflate în Arhivele Statului din Galaţi, acest monument, iniţial, trebuia să fie lucrat de sculptorul Oscar Spaethe şi ar fi constat din bustul poetului, turnat în bronz, de două ori mărimea naturală, pe un soclu de piatră de Câmpu-Lung, având înălţimea de 5,50 m, pe o bază de 2,60 m x 2,45 m, aşezat pe un teren înalt de 50 cm. Sculptorul Dimitrie Paciurea, care realizase „Gigantul” din Parcul Carol din Bucureşti, lucrare ce aducea o viziune cu totul nouă în arta de for public, încearcă şi el o compoziţie pentru monumentul lui Eminescu din Galaţi. În şedinţa din 24 ianuarie 1910, în prezenţa delegatului primăriei, I. Călciurescu, comitetul pentru ridicarea monumentului, din care făceau parte Constantin Calmuschi, Grigore Condurate, Gheorghe G. Drăgănescu, Constantin Hamangiu, George G. Orleanu şi Grigore I. Trancu, a aprobat însă proiectul lui Frederic Storck, profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, căruia îi încredinţează lucrarea la preţul de 12.500 lei.
Pentru sculptorul Frederic Storck, executarea bustului lui Eminescu era o mai veche preocupare. Încă din 1899, când se întorsese de la München, în mintea sa încolţise dorinţa de a întruchipa în marmură chipul spiritualizat al lui Eminescu. Fără vreo comandă specială, el a cerut poeţilor Ştefan Octavian Iosif şi Dimitrie Anghel fotografiile cele mai apropiate de adevăr ale poetului, hotărât să înceapă lucrarea pe cont propriu. Gălăţenii, prin iniţiativa lor, i-au venit în ajutor, înlesnindu-i realizarea unui vis artistic atât de drag lui. Obţinând prin concurs executarea lucrării, Frederic Storck se numără astfel printre cei dintâi artişti români care i-au sculptat figura genialului poet, căci înaintea sa, doar Filip Marian realizase masca mortuară a lui Eminescu, luată la 17 iunie 1889, iar sculptorii Ion Georgescu şi Oscar Spaethe lucraseră, primul un bust pentru Botoşani, în 1890, iar al doilea, pentru Dumbrăveni, în 1902. Statuia de la Galaţi este prima de acest fel înălţată în ţară.
Despre felul cum a gândit Frederic Storck transpunerea în marmură a chipului luminos al lui Eminescu, aflăm din înseşi mărturiile sculptorului. Iată ce declara el într-un interviu acordat publicistului Alexandru Mavrodi, apărut în ziarul „Dimineaţa”(anul VIII, nr. 2788): „ Nu mi-aş fi putut închipui niciodată pentru chipul celui mai mare poet-filozof al nostru un soclu banal, din unele din acele socluri care nu spun nimic, nici minţii, nici sufletului. Mai potrivit cu geniul său poetic, eu l-am văzut pe Eminescu, în concepţiunea mea, ieşind dintr-o stâncă, simbol al celei mai desăvârşite eternizări. Şi cum nu am voit să fie un simplu portret al lui Eminescu, l-am caracterizat în linii mari. Împreunând severul cu idealul, am înţeles ca în expresia vagă a privirii să pun mult mai mult din melancolia sufletului său, melancolie care răsare aşa de minunat din tot ce a scris poetul acesta mare şi ca minte şi ca suflet. Sufletul i se citeşte în priviri, mintea în geniul care, ţinând în mână făclia de lumină, iese din blocul de marmură al stâncii, risipind în juru-i lumina operelor geniale, cu care Mihai Eminescu a îmbogăţit gândirea şi poezia românească”.
Dezvelirea statuii lui Mihai Eminescu a avut loc la 16 octombrie 1911, în Parcul Municipal, care astăzi îi poartă numele. Ea a constituit o sărbătoare intelectuală rar întâlnită, adunând în jurul său reprezentanţi din toate colţurile ţării, prilejuind manifestări omagiale de amploare naţională. Acum a apărut şi numărul unic al periodicului „Omagiu lui Eminescu”, unde sunt tipărite poeziile „Lui Eminescu” de Alexandru Vlahuţă, „Statuiei lui Eminescu neridicată încă” de Mihai Codreanu, „Lui Eminescu” de Veronica Micle, „Lui Eminescu” de Traian Demetrescu şi articolul lui C. Z. Buzdugan „Amănunte inedite despre Eminescu”(vezi Paul Păltănea, „Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918”, vol. II, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p.312).
Actul comemorativ al dezvelirii monumentului, păstrat în două exemplare (unul la Arhivele Statului, altul la Biblioteca „V. A. Urechia”) atestă prezenţa scriitorilor Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, Alexandru Cazaban, Emil Gârleanu, Jean Bart, I. A. Bassarabescu, Al. Stamatiad, Natalia Negru, a actriţei Maria Filotti. Academia Română a fost reprezentată de Duiuliu Zamfirescu, iar manifestările au fost prezidate de C. C. Arion, ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice. Din Bucovina a participat Aurel Ştefanelli, reprezentantul Junimii din Cernăuţi, iar teatrele din Bucureşti, Iaşi şi Craiova au fost reprezentate prin chiar directorii lor. Slujba religioasă şi sfinţirea statuii au fost oficiate de P.S. Nifon Niculescu, episcopul Dunării de Jos.
Scriitorul Alexandru Vlahuţă nu a putut să participe la sărbătoarea gălăţenilor, dar într-o scrisoare către preşedintele Comitetului pentru ridicarea monumentului, Corneliu V. Botez, ca răspuns la invitaţia acestuia, scria: „N-am decât cuvinte de laudă pentru frumoasa dumneavoastră faptă şi dacă nu voi fi acolo în ziua când veţi dezveli chipul în marmură al lui Mihai Eminescu, aceasta nu înseamnă că sufletul meu nu sărbătoreşte împreună cu dumneavoastră şi cu aceeaşi evlavie pe cel mai nobil reprezentant al neamului românesc în faţa vremurilor viitoare. Cu mii de mulţumiri pentru mişcătoarele rânduri ce-mi scrieţi”.
Printre susţinătorii ridicării statuii lui Mihai Eminescu la Galaţi au fost şi poeţii Constantin Z. Buzdugan şi Emil Maur. Acesta din urmă scria cu acel prilej: „Ca-n faţa soarelui - atomul/ Mă-nchin luminii cărei sameni/ Sorbind visata zi când omul,/ Şi-alege zeii dintre oameni.// Îndrumător spre lumi senine,/ Măreţ luminător de minţi/ Tu ai sădit simţiri divine/ În inimi fără de credinţi.// Slăvind cerească-ţi poezie/ În suflete, - ca un avar/ Comoara-i sufletul ne fie/ Curat şi sfânt ca un altar”.
Referindu-se la statuia lui Eminescu, pentru care Frederic Storck a folosit fotografia poetului din 1885, reprodusă excelent în fruntea albunului scos de gălăţeni în 1909 „Oamgiu lui Eminescu”, marele cărturar Nicolae Iorga scria în „Neamul românesc literar” din 23 octombrie 1911: „ În loc de a da pe un domn cu jachetă sau chiar redingotă, având o figură asemănătoare vădit cu fotografia lui Eminescu, sculptorul a făcut să răsară dintr-o largă stâncă de marmură, însemnată de loviturile ciocănului, figura senină, blândă - nu visătoare, ci măreţ dominatoare a poetului în plină maturitate, în stăpânirea întreagă a geniului său. Un trup sprinten de femeie se desface din piatră făcând să fâlfâie flacăra unei torţe - semn desigur al poeziei vioaie ce se smulge pentru dânsul din asprimea vieţii înconjurătoare”.
Monument de artă îndrăgit de gălăţeni, care de-a lungul anilor a fost mutat în mai multe locuri, după toanele autorităţilor (în părculeţul aflat cândva pe locul unde se află astăzi magazinul „Modern”, în faţa Teatrului Dramatic, în Grădina Publică şi înapoi), mutilat de unii răufăcători şi restaurat în mai multe rânduri de artiştii plastici Gheorghe Terescenco, Alexandru Pamfil şi Gheorghe Andreescu, statuia lui Eminescu iradiază din albul marmurei poezia cu cadenţe celeste a Luceafărului. Astăzi, de când Oficiul de Stare Civilă al Primăriei Municipiului Galaţi se află în vecinătatea monumentului, a devenit o obişnuinţă ca tinerii căsătoriţi, la numai câteva clipe după ce au spus „DA” în faţa ofiţerului Stării Civile, să vină cu toţi care-i însoţesc să se fotografieze în faţa statuii. Aceşti tineri, cu chipurile radiind de bucurie, cu braţele încărcate de flori, imortalizează momentul, ce le rostuieşte viaţa pe un nou făgaş, sub privirile cătând departe ale lui Eminescu. Ei îşi întemeiază edificiul, ce se va numi de acum încolo FAMILIE, oblăduiţi de Luceafăr. Razele lui le va lumina cărările uneori atât de întortocheate ale vieţii, le va apropia depărtările, deschizându-le porţile miraculoase ale atât de râvnitei FERICIRI.
________________________
FREDERIC STORCK ( 1872 - 1942 ), fiu al sculptorului Karl Storck, urmează cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, unde este coleg cu Ştefan Luchian, apoi pe cele ale Academiei de Arte Frumoase din München. În 1899 se reîntoarce în ţară, iar îm 1906 este numit profesor de desen şi modelaj la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. A executat numeroase busturi monumentale ( Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Anastase Simu, Spiru Haret, Alfonso Castaldi, Goethe, Schiller, Octav Băncilă, Alexandru Macedonski), lucrări de mici dimensiuni, în genul obiectelor de vitrină („Clovnul”, „Un cerşetor”, „Pe gânduri”, „Tristeţea”, „Ţiganca” ş.a.), plachete şi medalii ( Nicolae Grigorescu, Arh. Ion Mincu, Panait Cerna), ca şi o serie de lucrări integrate în arhitectura unor clădiri ( printre ele şi „Industria” şi „Agricultura” de pe faţada Palatului Aministrativ din Galaţi, operă a arhitectului Ion Mincu ).
Aşa cum sublinia acad. George Oprescu, majoritatea operelor sale „impresionează, la fel ca şi la unii sculptori ai renaşterii, prin concordanţa dintre formă şi conţinut, prin precizia şi fineţea detaliilor, prin grija ce artistul o pune pentru ca nimic să nu fie neglijat, ca fiecare lucru să fie exprimat în materialul cel mai potrivit pentru genul căruia îi aparţine şi pentru dimensiunile lui”.
|
