Rezonanţa istorică şi culturală a Angers-ului – fostă reşedinţă princiară a ducilor de Anjou –este complexă şi capătă inflexiuni poetice cu acel „plus que l’air marin, la douceur angevine”, al atmosferei si luminii.
Peisajul armonios al zonei capătǎ strălucire prin celebrele castele de pe Loara, în care ecourile medievale se împletesc cu cele renascentiste. Se leagă de această regiune atât regii Franţei din dinastia de Valois, cât şi nume sonore ale literaturii franceze ca Charles d’Orléans, Rabelais sau Ronsard.
Renumele unuia dintre castele, Amboise, este amplificat de amintirea lui Leonardo da Vinci, care, la invitaţia lui Francisc I şi-a petrecut în apropiere ultimii 4 ani din viaţă la Clos Lucé, conacul unde invenţiile tehnologice ale lui Leonardo sunt reconstituite cu meticulozitate după schiţele maestrului.
Din această salbă de edificii face parte şi castelul fortificat Angers, străjuit de 17 turnuri şi lucrat ăntr-o alternanţă severă de şist de ardezie şi piatră albă. Datând din secolul al X-lea, reconstituit în secolul al XIII- lea, el a avut un rol strategic in raporturile Franţei cu Anglia; castelul a marcat viaţa oraşului, mai ales în timpul regelui René ( a cărui statuie se află în centrul Angers-ului), unul dintre spiritele cele mai elevate ale timpului său, un mare iubitor de artă.
Austeritatea exterioară a castelului este în contrast cu fastul interiorului, la care contribuie bogata colecţie de tapiserii. Sobrietatea pereţilor este îmblânzită de tapiserii flamande de la sfîrşitul secolului al XV-lea, figurând scene biblice, inspirate din „Patimile lui Hristos”, sau aşa numitele „mille fleurs”, lucrate în atelierele de pe Loara, ca şi tapiseria înfăţişând-o pe Pentesilea, regina Amazoanelor, sau cele inspirate din viaţa sfinţilor Maurille şi Saturnin.
Dar cea mai celebră rămâne suita de piese intitulată „Apocalipsul”, una dintre cele mai vechi şi vaste lucrări ţesute vreodată. Expusă în monumentala galerie a castelului, amenajată în 1954, într-o lumină filtrată, pentru a proteja fibrele şi a le asigura longevitatea, tapiseriile ce fac parte din acest ansamblu invită la o incursiune în lumea bogată în semnificaţii a Evului Mediu gotic. Aproape un sfert din lungimea pe care o avea la început a fost distrusă, dar o restaurare adecvată şi o prezentare muzeografică adecvată o pun în valoare şi-i redau ceva din strălucirea iniţială. În secolele XIV şi XV, tapiseria, joacă un rol important în concepţia interioarelor- fie ele castele sau biserici. Deşi ea va fi practicată şi în secolele următoare, se vorbeşte despre o „epocă de aur” a tapiseriei în Occident, în acea perioadă.
Apocalipsul - A patra trambita - Vulturul nenorocirii
În jurul anului 1300, atelierele pariziene de tapiserie se afirmaseră deja şi o dezvoltare deosebită a lor se manifestă mai ales în timpul lui Carol al V-lea. „Apocalipsul” a fost comandat de Louis d Anjou, talentatului „maître lissier” Nicolas Bataille, care l-a realizat între 1373-1380, după cartoanele lui Hennequin de Bruges. El a fost făcut cadou catedralei din Angers de regele René, pentru a împodobi interiorul acesteia în cadrul marilor ceremonii. În timpul Revoluţiei fraceze din 1789 el a fost confiscat şi dispersat pentru ca în secolul al XIX –lea să fie achiziţionat şi reconstituit.
Ansamblul este format din 7 piese care se desfăşoară pe o lungime de 100 de metri. El este inspirat din manuscrise cu miniaturi ilustrând textul Sf. Ioan - una dintre cele mai frecvente surse de inspiraţie pentru sculpturile, picturile şi vitraliile medievale. Cifra 7, care revine mereu în textul biblic, simbolizează perfecţiunea şi este prezentă prin diferite elemente şi în textele „Apocalipsului". Un personaj de mari dimensiuni este figurat la începutul fiecărei tapiserii, dominând scenele pe două registre („Sf. Mihail şi Dragonul”, „Femeia şi Dragonul”, „Marea prostituată”, etc... ). Calitatea excepţională a execuţiei şi forţa desenului, personajele care se conturează cu claritate, detaşându-se pe fundaluri de arhitectură, decorul floral sau geometric, sunt câteva dintre dominantele plastice ale suitei de tapiserii, întrunind rafinamentul şi simţul echilibrului ce caracterizează spiritul francez.
Apocalipsul - Fiara marii
Peste 450 de ani, întâlnirea principalului iniţiator al tapiseriei moderne cu această capodoperă a Evului Mediu va constitui impactul necesar înnoirii unei arte ce decăzuse în secolul al XIX-lea din severa ei splendoare. Pentru Jean Lurçat descoperirea „Apocalipsului” din Angers a însemnat întoarcerea la surse, la caracterul primordial de artă murală a tapiseriei. Mărturia lui este relevantă în această privinţă: „Trebuie să vorbesc de şocul resimţit în faţa Apocalipsului din Angers. L-am descoperit, ca şi alţii din generaţia mea, prea târziu, şi tocmai în 1938, în această lună iulie grea de ameninţări şi de prevestiri... Am revenit din această vizită mai convins decât oricând de justeţea metodelor întrevăzute de mine, apoi puse în aplicare şi , în sfârşit, convins că numai printr-o strânsă colaborare cu arhitectura şi arhitectul, pictorul va găsi o soluţie incertitudinilor sale de astăzi...”.
In acea perioadă tulbure, pentru Franţa şi pentru Europa, Lurcat şi alţi câţiva pictori, stabiliţi la Aubusson, concep o tapiserie modernă eliberată de influenţele tabloului de şevalet, improprii unei arte murale. Lurçat revine la formele simplificate, la numărul restrâns de nuanţe şi la punctul mai robust al tapiseriei medievale.
Dintre numeroasele sale tapiserii, „Cântecul Lumii”, aflat tot la Angers, ne apare astăzi într-o consonanţă magică, tulburătoare cu „Apocalipsul”. Ea configurează un univers atât de vechi al simbolurilor şi totuşi atât de legat de secolul nostru. Suita de 10 piese, totalizând 500 mp desfăşurată în impresionanta arhitectură gotică a vechiului spital St. Jean, are ca element central omul; rege al creaţiei, el domină o lume mirifică a naturii, a tuturor regnurilor, cu animale fabuloase inventate de artist, amintind bestiariile imagistice ale Evului Mediu. O viziune cosmică străbate acest univers ce-şi transmite sensurile metafizice printr-un extrem de coerent limbaj plastic: „Mi-am trasat cercul –spunea Jean Lurçat- şi am dintr-o dată impresia că eu coordonez lumea, de aceea introduc aici aproape întotdeauna apa şi focul”. Fluidităţi ale albastrului, incandescenţe ale roşului şi galbenului strălucesc cu o forţă fizică şi spirituală amintind de arta vitraliilor dar şi de contorsionatul secol XX.
Jean Lurcat - Cucerirea spatiului
Exploziile de lumină şi culoare, exaltate adesea de fondurile închise, de un negru complet, trimit atât către exuberanţa vieţii („Fluture”, „Poarta galbenă”) cât şi către ameninţarea distrugerii („Omul de la Hiroshima”, „Marea ameninţare”, etc..). Acest conflict dramatic este totuşi dominat, aşa cum observă criticul de artă Germain Bazin, „...de un mit central, mitul apolinic ce face din soare izvorul vieţii”.
„Cîntecul Lumii” de Jean Lurcat de la Muzeul Jean Lurcat si al Tapiseriei Contemporane, împreună cu „Apocalipsul” din castelul Angers îi oferă vizitatorului care poposeşte aici bucuria întâlnirii cu una dintre cele mai nobile arte; evoluţia ei peste secole este reţinută la Angers ca într-un spaţiu magic, al timpului recuperat.
