Structura intimă a ființei se definește prin raportarea constantă la alteritate, o interdependență  dinamică care desenează traiectoria devenirii individuale. Graficul  devenirii era intuitiv desemnat ca ascendent pornind de la realitatea imediată, senzorială, pe care eu-l o normează prin intermediul logicii spre dimensiunea sacrului unde determinarile convenționale dispar, eu-l ca formă de manifestare unidirecțional al spiritului se estompează, percepția difuză și revelația devin exclusive modalități de cunoaștere și recuperare a eșuării permanente în temporalitate, secvențialitate și finalitate. Parcursul inițiatic al sinelui din structurile realului  spre sacralitatea integratoare  se poate realiza prin ritual, prin asumarea mitului, prin trăirea în contemporaneitate a arhetipului, prin artă.