Robie să mai fii scăpat,
Neghiobule! – de ți-am răpune
Vampirul și te-am libera,
Tu stîrvul i-ai reînvia
Cu sărutările-ți nebune!”
Ken Kesey dedică romanul său,
Zbor deasupra unui cuib de cuci, unui om care „
îl asigurase că nu mai sunt balauri și apoi l-a condus la bârlogul lor”. Dacă ar exista un om care nu ar crede în aproape insuportabila greutate și datorie a artistului de a fi vizionar, în aproape insuportabilul lui destin vizionar, i-aș spune că nu există balauri și apoi l-aș pune în fața câmpurilor impresionante de culoare biciuită ale lui Van Gogh, apoi în fața perechilor vechi de pantofi, probabil tot ai lui Van Gogh, sau poate ai lui Miro, i-aș răsări în față
noaptea înstelată, așa cum mi-a apărut ea în momentul unei singurătăți sfâșietoare și halucinante, sau l-aș așeza lângă
Steaua de dimineață a lui Miro, citindu-i între timp dintr-
Un veac de singurătate.
Îndrăznesc să leg acest destin de versurile lui Baudelaire. Artistul, fie el cel care slujește culorii, formei ori cuvântului, e supus acestui (câteodată) blestem, sau (poate de mai multe ori) acestei lumini orbitoare care face posibilă revelarea cerurilor, universurilor, mâinilor sau a zorilor. Tot Baudelaire, în metafora lui zburătoare, leagă sufletul poetului (cred eu, artistului) de un albatros, „
prinț al vastei zări”, o pasăre ce-și împlinește în zbor destinul luminos și care pe puntea corăbiei își blestemă neputința și aripile, dar care simțind dorul zborului va căuta să învie cu sărutări nebune stîrvul acela imaginar al destinului fatal. Acceptată sau nu, această pecete vizionară va trăda în operele celor ce nu-și află odihna o oarecare durere, durere a unui vagi înfrângeri. Revelația îi va mâna veșnic pe cai înaripați, peste pântece de mări și de balene, ca pe niște copii ce ascultă cu înflăcărare povești.
Într-o înțelegere naivă a unui concept platonician, toate aceste viziuni vor trece drept imitații ale
Ideii, dar eu, într-o exaltare poate la fel de naivă voi crede că tot ceea ce ne-au dat
balaurii nu sunt neapărat infidele mimetisme, ci fidele înțelegeri ale lumii, ale lumii lor, ale sentimentelor ce stăpânesc în opulență peste noi.
Nu intenționez să reiau, epuizez acel mit al destinului creator, al artistului supus caznelor, al Sisifului, sau al lui Atlas ori Prometeu, dar pe mine m-au strigat subtil, fermecător acele sirene de pe mările lui Van Gogh, Miro, sau ale lui Marquez, Baudelaire sau Proust, nenumărate sirene, și nu numai ale lor. M-au chemat cu plânsetele lor și mi-au dezvăluit surprinzător că ei toți privesc așa cum trebuie privit. Supuși sau nu acestor viziuni care le apar ca-n mine de imagini sau cuvinte, ei lasă sirenele să cânte, pentru că nu există adevăr decât în acest neobosit elan, neobosit vampir care sugându-ți sângele și te poartă în acea eternitate din care nu mai ai scăpare decât în opera de artă în sine sau în momentele
Facerii ei.
Riscând un sens al ecumenismului, îl aduc lângă acest comun zbucium al artiștilor și artei lor și apoi lângă încercarea mea de a le lega mâinile într-un dans aproape religios, întrebându-mă, ca și Părintele Scrima:
Și dacă la început a fost dansul? Dacă la început s-au legat cuvintele și imaginile într-un dans miraculos, dacă Matisse a pictat același
Dans? Sau dacă de la început până acum tot ceea ce înseamnă revelare și religiozitate, în maniera unei revendicări a sensului, s-a deschis defapt într-un dans? „ Dansul, e dovedit, concentrează și rezumă celelalte arte care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei sale: ritmul corpului dansând cheamă ritmul muzicii, spațiul sacru trasat de dans cere o arhitectură (construită sau deschisă), cere semne întipărite în materie- pictură ori sculptură.”
Literatura face și ea să apară în dans de cuvinte imaginile viziuniilor ce s-au născut spre a fi auzite, ca și cele ce s-au născut imagini.
Dansul, ca împăcare subtilă a religiilor, e dator să împace și toate aceste eforturi supraomenești ale celor care au văzut cu altfel de ochi fața lumii și care au exprimat-o dintr-un prea plin al înțelegerii lor, dintr-un destin ce i-a adus mereu spre întâmpinarea sensului, un sens ce trebuia să fie dat tuturor. „ Vreau să dansez dincolo de orice limită, vreau să dansez lumea întreagă„ pare să spună artistul în fața necuprinsului și a căutării sensului. Și iată dansând un Matisse, iată dansând un Miro la o
lecție de ski, sau un Van Gogh pe câmpurile lui nesfârșite, iată dansând
irișii, apoi o
odaliscă, iată tot dansul pe care îl aduce Melchiade în Macando.
„Slăbiciunea mea să fie tăria mea„ spune Van Gogh, destinul lui să fie cel care îl poartă în sus, acceptarea acestui nemăsurat zbucium, care transformă orice iluzie sau obsesie într-un viciu luminos, orice viziune într-un așa trebuie să fi fost la început când ceața uitării de noi era și ea uitată într-un somn solar. Această viziune care transformă singurătatea într-o fantasmă apăsătoare, ca o
persistență dureroasă a
memoriei, și reușește să-i absoarbă fantasticul.
„Există o minune latentă”, spune Andrei Pleșu în prefața biografiei, și asta, se pare, credea și artistul, că menirea lui e să o dezvăluie, să o scoată din ascunzișul ei. Potrivit lui Heidegger, starea-de-neascundere e aceea a adevărului și tind să cred că între minune latentă și adevăr se poate pune un semn de egalitate. Poate că artistul trebuie să vadă focul din peșteră, să iasă din peșteră, să vadă Ideea și apoi să se întoarcă spre ceilalți cu înțelegerea. În lumea elenă adevărul e smuls printr-o luptă din starea-de-ascundere. Artistul face un drum, luptă cu pașii, cu disperarea, poate chiar și cu muza. Dar înainte de asta artistul trăiește în peșteră, lumea compasiunii lui e cea din peșteră, unde nu se ascunde o
Muză venală, ci se arată în tot artificiul și suferința ei. Artistul va spune sensului și adevărului( până când lupta e frântă și viziunea devine imagine certă): „Lasă- mă să plec, departe de tine, la celălalt capăt al lumii. Să avem încredere în curbura universului, în incurabila finitudine a lucrurilor care, o dată împlinit ciclul, mă vor readuce fatalmente spre tine. Atunci voi fi cu adevărat al tău, despovărat de visurile și regretele care obsedează spiritul celui care nu a plecat, căci voi ști că lumea este finită și zadarnică alergarea în jurul lumii căci voi fi înțeles că singurul acces la infinit”1... ești tu.
Nu există drum pe care l-a făcut artistul fără să fi înconjurat lumea în căutarea imaginii revelatoare sau a cuvântului neciobit, nu există bâlci sau târg în care să nu fi fost batjocorit sau înspăimântat, nu există delir în care să nu fi intrat, sau margine de imaginar în care să nu fi cinat cu ispita, nu există dans în care să nu fi intrat în dorința de a dansa adevărul, lumea și tot cerul.
texte despre arta 
