De ce oare să se fi sinucis Narcis? Legenda ne spune că fiind indiferent seducţiilor feminine, zeiţa Nemesis i-ar fi îndrumat paşii prin Arcadia unde, zărindu-şi chipul reflectat în oglinda apei unei fântâni, l-ar fi blestemat să se îndrăgostească de sine. Mirajul îl atrage atât de mult încât Narcis se aruncă în ape, înecându-se. Unii vorbesc de chemarea absolutului, alţii de patimă autodistructivă, unii îl acuză, alţii îl absolvă. Şi totuşi, de ce oare să se fi sinucis?
Dacă ne-am privi în oglindă şi am zări un chip plăcut, faptul ar stârni un sentiment de măgulire personală, nicidecum elanuri autodistructive. Ne-am cerceta îndelung şi am căuta să fim mai des în prezenţa noastră, încercând să conservăm cât mai mult acest atribut de frumuseţe corporală. Într-adevăr, păstrându-ne într-o lume periferică, aceste lucruri aşa ar apărea. Totuşi, fiinţa umană este construită să-şi proiecteze gândurile, afectele, convingerile, întreaga dimensiune spirituală către ceva, şi acel ceva să-i umple întregul univers lăuntric. Nu intuiau fenomenologii că întotdeauna conştiinţa înseamnă conştiinţă de ceva? Prin urmare, suntem şi devenim în funcţie de ce lăsăm să vieţuiască în chip neprefăcut în interiorul nostru. Deseori uităm că natura obiectului adoraţiei noastre poate determina consecinţe fundamentale. Că este Dumnezeu sau aproapele nostru, acest lucru nu contribuie decât la zidirea fiinţei personale. Dar atunci când gândurile noastre se strămută spre lucruri efemere? Averea, frumuseţea, cariera pot constitui profesiuni de credinţă. Când devine greşită raportarea noastră la ele? Atunci când, dincolo de acestea nu mai concepem nimic şi nimic nu mai structurează axiologia noastră. Şi acest lucru se poate petrece mai mult sau mai puţin cu ştiinţa noastră. Asta să fi simţit şi Narcis? Că frumuseţea lui deţine toate energiile sufletului său, că ea l-a acaparat atât de mult încât a început să se agaţe de ea cu disperare? Să fi constatat cu o luciditate nemiloasă că nu o poate conserva în niciun fel? Să fi alunecat într-un spaţiu imaginar himeric în care singurul prilej de satisfacţie era acest cult al sinelui? Să-i fi lipsit înţelepciunea asumării unei astfel de patimi? Ce să fi fost?
La ce foloseşte inteligenţa fără înţelepciune? Remarcând frumuseţea sa, Narcis era suficient de inteligent ca să-i constate insuficienţa. Şi de aici a decurs disperarea sa, căci inteligenţa aduce disoluţie, fragmentare, angoasă, insatisfacţie, nefericire, singurătate, în timp ce înţelepciunea comută forţele antagonice ale sufletului la unitate, îl cuminţeşte, îl desfată, îl îmbată cu har. Inteligenţa ne ţine la suprafaţă, înţelepciunea ne poartă în adânc. Ne petrecem timpul într-o vreme a schimbărilor neesenţiale, dar chiar şi acestea ne pot răni. Dar vai de noi să dorim să pătrundem într-un timp al prefacerilor profunde, în care se mizează totul pe o singură carte. Ne putem pierde şi ultima lucire de umanitate. Însă Dumnezeu nu a îngăduit ca acţiunile noastre să ne afecteze în totalitate, ci periferic şi parţial, spre salvarea noastră. De aici disoluţia dintre conştient şi subconştient. Narcis nu a perceput frumuseţea sa ca o simplă cochetărie. El a pătruns adânc în sine, i-a căutat rosturile, a dorit-o totală, astfel că sinuciderea sa a intervenit mai întâi ca o sinucidere a sinelui şi abia apoi a eului său fizic.
Dar haideţi să ne aruncăm un pic privirea peste două lucrări aparţinând unor pictori care abordează subiectul oglindirii lui Narcis: Caravaggio (1571-1610) şi Salvador Dali (1904-1989).
Caravaggio rămâne ancorat în realismul epocii sale. Narcis se reflectă în oglinda apei zărindu-şi eul corporal cu o adâncă încântare de băietan. Imaginea este umbrită de tonuri cenuşii, sinele devenind celălalt, adică o revelaţie misterioasă şi tăcută a unui altcineva care poartă însemnele cadaverice ale descompunerii. Caravaggio se rezumă la actul percepţiei lui Narcis, imaginea oglindită în apă devenind o premoniţie a morţii. Cadrul compoziţional este împărţit de linia orizontală ce desparte apa de lumea lui Narcis. Oglinda reflectă o lume ce va deveni, distincţia dintre Narcis şi imaginea sa fiind net trasată. Narcis este contemplativ aici, braţele sale deschise însemnând acceptarea destinului său. Pe faţa sa putem citi uimirea şi supunerea în faţa fatalităţii, o fatalitate declanşată de stimuli interiori.
Nu acelaşi lucru se petrece la Salvador Dali, linia în funcţie de care se construieşte simetria fiind verticală, o simetrie produsă prin translaţie şi nu prin oglindire, cu elemente ce populează pasager şi fac trecerea de la un spaţiu la celălalt, acreditând ideea inexistenţei unei demarcaţii limpezi între realitate şi vis, potenţă şi act, eu şi sine, prezent şi viitor. Există şi o altă linie dată de imaginea trunchiată a lui Narcis reflectată în apă, linie trecută în plan secundar, un plan care parcurge parţial suprafaţa taboului într-o dispunere oblică descendentă dinspre stânga spre dreapta. Înfăţişarea umană a lui Narcis este stilizată la maximum, Salvador Dali realizând un Narcis copleşit de sentimentul vinovăţiei, îngenunchiat de neputinţa sa, un Narcis înfrânt, care nu-şi divulgă trăsăturile feţei, un Narcis care aproape că nu se priveşte pe sine, speriat de revelaţia pe care i-o oferă adâncurile apei. Bucuria lui Narcis în a se contempla este una nevrotică, îl tulbură şi îl destabilizează.
Pe de altă parte, în dreapta tabloului îl descoperim pe Narcis esenţializat sau redus la câteva simboluri, oglindire suprarealistă a identităţii sale. Mâna osificată înseamnă stăpânirea hegemonică a propriului destin, care exclude capriciul întâmplării sau al providenţei, lucru întărit de poziţia verticală a ei, cu cele trei degete ce consfinţesc într-o binecuvântare (închinăciune) umană o astfel de atitudine în faţa vieţii. În timp ce oul devine însemnul naşterii, al destinului propriu, al chemării la perfecţiune, narcisa promovează în mod paradoxal simbolul îngâmfării, al vanităţii umane, al autosuficienţei şi implicit al morţii. Ea sfărâmă paloarea idealului prin umbra tremurătoare proiectată pe suprafaţa oului asemenea unor fisuri ce tulbură netezimea sa.
Narcis devine simbolul unei întregi epoci, al sfârşitului de secol XIX şi al începutului de secol XX, când emoţiile şi gândurile omului stau sub semnul psihanalizei ce revelează neliniştea şi sfâşierea lor. Arta va reda asemenea unui barometru instabilitatea sub forma incendiară a postromantismului sau expresionismului. Klimt, Schiele, Van Gogh, Munch, Nolde, Kandinski, Kokoschka, Wagner, Mahler, Bruckner, Hugo Wolf, Ceaikovski, Skriabin, Nietzsche, Strindberg, Dostoievski, Rainer Maria Rilke, Georg Trakl, Georg Büchner, Richard Dehmel se vor număra printre cei pentru care arta îşi va pierde pentru totdeauna frumuseţea clasică. Situat pe marginea prăpastiei, sedus de mirajul oferit de explorarea subconştientului, artistul va avea sentimentul unei conştiinţe care a pierdut mitul unităţii sale şi care se simte tot mai dureros dezbinată. Unii dintre ei se vor sinucide, alţii vor înnebuni sau vor sta sub semnul unei sensibilităţi exacerbate a cărei unitate va fi reclădită prin sublimarea propriilor pulsiuni, nu în sensul renegării lor, ci al metamorfozei în chipul unei
speciae aeternitas prezentat sub forma operei de artă.
texte despre arta 
