|
Structura intimă a ființei se definește prin raportarea constantă la alteritate, o interdependență dinamică care desenează traiectoria devenirii individuale. Graficul devenirii era intuitiv desemnat ca ascendent pornind de la realitatea imediată, senzorială, pe care eu-l o normează prin intermediul logicii spre dimensiunea sacrului unde determinarile convenționale dispar, eu-l ca formă de manifestare unidirecțional al spiritului se estompează, percepția difuză și revelația devin exclusive modalități de cunoaștere și recuperare a eșuării permanente în temporalitate, secvențialitate și finalitate. Parcursul inițiatic al sinelui din structurile realului spre sacralitatea integratoare se poate realiza prin ritual, prin asumarea mitului, prin trăirea în contemporaneitate a arhetipului, prin artă.
Arta reprezintă o breșă în ordinea formală a lucrurilor, o manieră nemijlocită de comunicare care stabilește o relație privilegiată între emițător și receptor, depașindu-și statutul de act de comunicare și devenind un mod unic de transcedență. Astfel, nu putem disocia arta de caracterul său contemplativ care crează premisele elevării spiritului, ascunzând în sine algoritmul spontan al escapismului din care s-a decupat facilul. Arta este expresia poetică și delicată a intervenției alterității în structurile sinelui, este contrapunctul pe care celălalt îl adaugă în fraza rostită a ființei. Arta este indubitabil reflexia conceptului de frumos, filtrat prin experiența proprie și materializat în perimetrul concretului, expus fără avantajul cosmetizării ca o răstignire exorcizată de teatral. Dar, în contemporaneitate, arta suportă contaminarea diformului, a grotescului , a disonanței, a non-valorii care-și capătă semnificația în relație cu apetența publicului față de inedit. Numitorul comun al acestor anomalii este necesitatea înregistrării unui impact cât mai puternic asupra privitorului, transpunându-l pe acesta într-un spațiu din care legitimitatea estetică a fost abolită, lăsând locul unei dictaturi a senzualității maladive care descompune componenta transcedentă a artisticului. Maniera de expunere a mesajului devine mai importantă decât mesajul însuși; formelor fără fond nu li se poate reproșa îndepărtarea de la accepțiunea inițială a frumosului pentru că singura constantă este schimbarea, dar ceea ce li se poate imputa cu certitudine este gratuitatea. Scopul singur de a șoca prin orice mijloc, exacerbând violența și sexualitatea golită de mister, nu justifică și nu oferă autenticitate actului creator. E ca și cum palierul imagologic al conștiinței a devenit populat de contururi demoniace ce se substituie ingrat adevăratelor valori, migrând din sfera funcționalității lor specifice – ca mijloc de defulare într-o zonă în care sunt investite cu valențe artistice. La non-valoare ființa se raporteză diferit, încercând în mod natural să se disocieze de ea, dar există circumstanțe în care aceasta se insinuează în ființă și o pervertește. Mecanismul ce permite urâtului să pătrundă în ființă este desensibilizarea care se traduce într-un handicap de ordin afectiv ce se cere compensat tocmai prin intensificarea stimulului, astfel încât conștiința anesteziată să mai poată avea măcar simulacrul unor trăiri veridice. Astfel, uneori, prin sufragiul turmei asistăm la livrarea unor surogate artistice în varii deghizări ce se erijează în manifestări ale eu-lui creator .
Așadar, ineditul nu este condiția suficientă a demersului artistic, având o importanță secundară în ecuația care vizează obținerea unui ecou în spiritul privitorului și nu justifică excesul ca mimare a profunzimi. Perspectiva unei comunicări care în fapt nu transmite nimic, ci se limitează la articularea aleatorie de onomatopee vizuale este sortită mai devreme sau mai tarziu sa eșueze în derizoriu, căci fundamentul sau este incoerent, iar substanța sa iluzorie. În schimb, frumosul rămâne o reflexive imediată a sinelui superior, o multiplicare a realului, o inocență la care ființa trebuie să adere permanent, o împroprietărire a sufletului cu secvențe de absolut.
|
texte despre arta 
